Oaia Curcubeu

Ziua în care Oaia Curcubeu a vorbit cu Steaua Zâmbitoare

Oaia Curcubeu abia astepta sa creasca

Toate erau albe, negre sau diverse amestecuri de alb și negru. Mici, molicioase, frumoase…  Doar ea avea blănița în toate culorile inventate de ploaie, aer și cer. I se spunea „Oaia Curcubeu”.

Sigur, toată lumea se minuna când o vedea prima dată. Și fiecare se mira după cum se pricepea: iepurașilor le tremurau mustățile, veverițele mișcau ciudat din coadă, aricii se făceau ghem și se desfăceau cu un zvâcnet, iar rădașca făcea din cleștișori de trei ori „clanț, clanț, clanț”. Niciuna dintre aceste reacții nu era, de fapt, ceva rău, dar nicio altă oaie nu mai provoca asemenea reacții.

Așa că „Oaia Curcubeu” se întrista aproape de fiecare dată. Nu mai voia să fie atât de diferită. Voia să fie la fel ca toate celelalte oi. Iar seara, când credea că nu o mai vede nimeni, plângea încetișor, pitită într-un colț de stână.

Cel mai frumos zâmbet care a luminat vreodată cerul

Într-o noapte, când era parcă mai tristă ca niciodată, a simțit o mângâiere luminoasă. A crezut că i se pare, dar imediat a auzit o voce bună și blândă:
– De ce plângi, frumușica mea dragă?

Oița s-a uitat în toate părțile, dar n-a văzut pe nimeni. Mai avea puțin și începea să se sperie. Dar, tocmai când spaima era foarte, foarte aproape de ea, vocea blândă s-a auzit din nou:
– Ridică ochii spre mine!
A ridicat ochii și a văzut ceva foarte, foarte ciudat: o steluță care părea ca toate stelele, doar că ea avea zâmbet!
– O stea care zâmbește?!?  Dar nu cred că se poate așa ceva! – a strigat oița. Ești adevărată sau visez?

„Ești curcubeul care nu dispare niciodată!”

Steaua cu zâmbet a zâmbit și mai mult și i-a răspuns:
– Când eu eram mică – așa, cam cât tine de mică – nici eu nu credeam că se poate. Și mi se părea că sunt cea mai bizară stea de pe cer!
– Și eu cred că sunt bizară!, a oftat oița.
– Știu, te văd cum plângi aproape de fiecare dată când se lasă soarele. Și mi-e ciudă, pentru că mi-am dat seama de un lucru: tu chiar nu știi că ești cea mai veselă apariție de pe câmpie!
– Eu?
– Da, tu! Uite, să îți explic… Îți place curcubeul?
– Oooo, daaaa! Este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viața mea! Dacă aș putea, l-aș face să nu dispară niciodată!
– Ei, tu ești curcubeul care chiar nu dispare niciodată! Vezi, când eram mică, și eu eram tristă, fiindcă mă simțeam mult prea diferită de celelalte stele. Uită-te și tu la mine și apoi pe cer: chiar sunt singura cu zâmbet! Dar, într-o noapte, un copac bătrân mi-a spus că, fără mine, nopțile lui fără somn ar fi teribil de triste, ba chiar chinuitoare. Fiindcă eu apar și îi zâmbesc, el e foarte fericit. Inclusiv atunci când nu poate să doarmă. Sau… mai ales atunci! Așa a fost clipa în care mi-am dat seama că nu sunt deloc o ciudată. Că, de fapt, eu am un dar: pot face pe cineva fericit doar fiindcă apar. Și tu ai un dar!
– Și care ar fi darul acesta? – întrebă oița cu un amestec de neîncredere și speranță în glas.
– Tu înveselești câmpiile și dealurile în orice anotimp, în orice zi, oricât de mohorâtă ar fi! Ești curcubeul care nu dispare niciodată, să nu uiți niciodată asta!

„În sfârșit, știe și ea cât de importantă e pentru noi toți!”

Steluța a mai zâmbit puțin, apoi a dispărut în răsăritul de soare. Și, pentru prima dată în viața, ea, oița cu blana de toate culorile inventate de ploaie, aer și cer era fericită. Alerga de colo-colo pe pajiște, bucuroasă că își găsise rostul:
– Sunt curcubeul care nu dispare niciodată!! Sunt curcubeul care nu dispare niciodată! Cum de nu m-am gandit la asta până acum?
În urma aia, firele de iarbă chicoteau. Unul mai verde crud a spus râzând către un altul, mai plăpând și mai timid:
– Ți-am zis eu ca într-o zi n-o să mai plângă? Acum, știe cât de importantă e pentru noi toți!

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *