Oaia Curcubeu

Ziua în care Oaia Curcubeu chiar s-a supărat

Oaia Curcubeu abia astepta sa creasca

Trebuie să fie limpede de la bun început: Oaia Curcubeu e veselă, prietenoasă și aproape deloc supărăcioasă. Ca să fie și mai clar cât de bună și de senină este, e de ajuns să vă aduc aminte cum l-a suportat o vară întreagă pe Scaietele Înțepăcios.

Scaietele Înțepăcios avea o pasiune: iubea culoarea portocaliu

Era un scaiete cu o pasiune cam nebunească: îi plăcea la nebunie portocaliul.  Practic, era în-dră-gos-tit de portocaliu! Așa că s-a agățat de Oaia Curcubeu, acolo unde blănița e colorată ca pasiunea lui și astfel, n-a vrut să se mai dea jos toată vara.
– Te rog, te rog, nu mă alunga, pur și simplu iubesc portocaliul…. Il adooor! Și sunt atât de fericit să mă simt înconjurat și îmbrățișat de culoarea asta minunată… Promit să mă străduiesc mult de tot să nu te înțep! – îi tot zicea scaietele gazdei sale primitoare.
Iar Oaia Curcubeu avea o slăbiciune: nu putea să facă nimic, dar nimic-nimic care să răpească bucuria cuiva. Drept urmare, de dragul scaietelui, și-a shimbat până și poziția de dormit, ca nu cumva să îl stâlcească în somn.
Ba chiar seara, la culcare, îi spunea și povești cu și despre portocaliu.

Oaia Curcubeu adora să le spună povești prietenilor

Oaia Curcubeu i-a povestit Scaietelui despre ziua în care morcovii și dovlecii au ales să fie culoarea asta (că ei au ales, vă explic altă dată), despre noaptea în care Portocaliul s-a supărat și s-a dus la somn cu dorința de a se trezi Verde-Praz (îl enervase un dovleac grăsunel și nu mai voia să semene cu el…)

Surpriza neplăcută dintr-o dimineață de vară

Una peste alta, nimeni nu se îndoia de bunătatea și de îngăduința Oii Curcubeu. Și, ca toate ființele bune care nu vor să rănească sau să necăjeasca pe cineva, prietena noastra își imagina că toată lumea e la fel.

Numai că, azi-dimineață, a avut o surpriză îngrozitoare. S-a trezut cu niște dureri înțepăcioase cumplite. O împresurau ca niște mii de ace ba ascuțite, ba boante. În buimăceala de imediat de după somn, nici nu își putea da seama ce i s-a întâmplat și cum ar putea scăpa de adunătura aia de senzații insuportabile. Ajunsese să îi fie frică să și clipească. Ochii îi înotau în lacrimi când a auzit o voce foarte, foarte cunoscută:
– Bunăăăăă, am veniiit!

Pe Oaia Curcubeu o durea totul atât de tare încât, în prima secundă, nici nu și-a dat seama cine vorbește. Și ar fi trebuit, doar petrecuse o vară întreagă cu el agățat de blănița ei!
– Ei, hai, nu mă mai recunoști? Sunt eu, prietenul tău! În vacanța asta, au venit la mine toți verii mei scaieți. Le-am povestit de tine și ne-a venit o idee: să petrecem TOȚI vara pe blănița ta… E fantastic, aproape fiecare e îndrăgostit de altă culoare. Celui mai mic scaiete, baiatul unchiului Țzep, îi place Roșul.. Verișoara-mea asta mai plinuță e topită dupa Galben, ei trei ar vrea ca lumea toată să fie Violet….

Și Scaietele nu mai contenea din trăncănit, surd la suspinele Oii Curcubeu… I-a povestit cum au luat toți Autobuzul-Zefir care a făcut, pentru ei, stație specială pe blănița oii, ba chiar s-a apucat să îi spună și ce pretenții de povești ar vrea să audă fiecare diseară.

Șuierul mustrător care a apărut la fix

Deodată, în hărmălaia din plânsete și trăncănit, a apărut un huruit ca de furtună. Era un vânt ciudat, cu putere de Crivăt și fierbințeală de Băltăreț. A dat trei ture în jurul lor apoi, cu cea mai aspră voce care se poate închipui și auzi, a spus tare și răstit:
– Ființe mici, înțepăcioase și neghioabe, voi chiar nu vedeți cât de mult rău îi faceți doar pentru bucuria voastră? E cea mai mare adunătură de egoiști pe care mi-a fost dat să o văd în lumea toată!

În clipa aia, Scaietele a amuțit… Abia atunci a auzit scâncetele și plânsetele prietenei sale. S-a uitat în ochii ei și a înlemnit de rușine: niciodatată nu văzuse laolaltă atâta tristețe și dezamăgire.
– Iartă-mă, iartă-ne, iartă-mă…. – a îngăimat Scaietele îndrăgostit de portocaliu.

Dar Oaia Curcubeu plânsese atât de multă vreme fără să o audă nimeni, încât cred că uitase și ce trebuie să faci ca să auzi. Unul câte unul, scaieții s-au dat jos de pe blănița ei. Ba singuri, ba trași de urechi de Vântul cel Fioros. Când s-a mai liniștit puțin, când durerea a început să se mai risipească, Oaia Curcubeu a zis atât:
– Credeam că ești prietenul meu… Toata iarna m-am gândit cum să te primesc și să îți ofer și vara asta un loc plăcut și confortabil.. Iar dacă îmi spuneai de verii tăi, găseam o soluție….  Credeam că și eu sunt prietena ta!

Știi ceva? Când greșești, primul pas important e să îți dai seama că ai cam sfeclit-o!

Scaietele a căutat disperat în mintea lui cele mai potrivite cuvinte, fiindcă în sfârșit realizase și el cât de mult a greșit. Când a crezut ca le-a găsit, și-a ridicat privirea către Oaie, dar nu mai era.. Plecase plângând, supărată cum nimeni nu o văzuse vreodată.

Bine, nu vă necăjiți, povestea nu se termină chiar așa trist, cu o prietenie pierdută.

Plini de remușcări, Scaietele și verii lui îndrăgostiți de culori au făcut, în secret, cel mai mare și mai gustos tort cu blat de iarbă și cremă de trifoi. Seara, s-au dus la Oaia Curcubeu aproape că plângând. I-au dat tortul spășiți și, când au văzut primul început de zâmbet de pe chipul ei, unul dintre scaieți a făcut un semn bizar cu ochiul.

În secunda aia, pe cer a apărut un scris luminos gigantic: “Iartă-mă, prietena mea”. Nu e magie, scaietele vorbise cu zeci de mii de licurici și le ceruse acest mare ajutor. Greșeala a fost iertată, iar prietenia …salvată! Și Scaietele a învățat una dintre cele mai mari lecții din viața lui: pe oamenii pe care îi îndrăgești, îi ocrotești, nu-i necăjești!

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *