Inspira

“Mamaaaa, staaaai! Era sa mi-o omori pe Doamnisoara Furnica!”

Fiica mea vorbea cu o furnica invizibila pe care era sa calc din greseala.
“Mama, am gasit-o in parc, era zgribulita si trista. Normal ca am luat-o acasa”

Am avut si eu prieteni imaginari. Dar cand copiii mei au inceput sa ii aiba pe ai lor, m-am speriat rau de tot.

Mie mi-a placut sa am prieteni imaginari. Nu ca n-as fi avut si de-adevaratelea. caci chiar am avut. Dar Bel-Balerina imi povestea cand a invatat sa danseze, cum sa fac piruetele si ce simti cand te ia belerinul si te invarte pe sus…  Cu Bel-Balerina ma certam doar cand mi se parea ca e puturoasa. Nu voia nicioadata sa ma ajute sa fac ordine la jucarii. Atunci, Devenea o sclifosita care nu vrea sa isi strice unghiile sau coafura (ca era de intrat pe sub pat dupa chestii). A, si-mi zicea si ca nu are chef sa isi sifoneze rochia. Fix asa, ca nu are chef!

Cu Viezure, in schimb, nu m-am certat niciodata. Si am fost multa vreme prieteni! Era de acord sa dau vina pe el pentru orice tampenie. Nu stiu daca o facea din tot sufeltul mereu, o data am avut senzatia ca il aud cum plange in sertarul in care il “tineam ascuns”. Dar, de zis, nu mi-a reprosat niciodata nimic!

Am putut, m-am purtat de parca totul era foarte, foarte firesc. Ce, nu-i firesc sa vorbeasca fiica ta cu o furnica imaginara?

Ma rog, as putea povesti la infinit despre prietenii imaginari din copilaria mea. Dar fac introducerea dintr-un singur motiv. Si eu am avut camaraderii de-astea magice. Drept urmare, nu pricep de ce m-am ingrozit cand i-am “vazut” pe proprii mei copii cu prietenii lor imaginari. E drept, prima intalnire a fost destul de abrupta. Eram la masa cu fiica-mea, a sunat telefonul care era in dormitor. Asteptam un telefon important si, cand am auzit zornaitul, am zbughit-o.

Am incercat sa mi-o imaginez pe prietena imaginara a ficei mele. Am reusit: domnisoara Furnica e rosie, ochioasa si zambareata

N-am apucat sa fac a doua jumatate de pas cand mi-am auzit copilul strigand ca din gura de sarpe: “Ai grijaaaa, ahhh, o s-o omori! Era cat pe ce sa calci pe Domnisoara Furnica!” Am paralizat. Ca la jocul cu pedepasa “stana de piatra sa fii, acum!”. Am tras aer in piept si am intrebat-o unde e, sa nu cumva sa fac vreo miscare asasina.

S-a ridicat de pe scaun, a luat in manutele ei reale furnica imaginara, a deschis usa cu un cot si au plecat impreuna in camera fiica-mii. Am auzit-o susotind ceva (cred ca o linistea si ii spunea ca nu-s monstru) si, dupa 5 minute, s-a intors la mine.

Se imprietenisera in parc, de unde o adusese acasa. Chiar daca era invizibila pentru mine, ea tot o tinea mai mult ascunsa

Mi-a spus ca Domnisoara Furnica e o furnica mai de dimensiuni maricele, neobsnuite. Mi-a spus ca e invizibila si cocheta, ca a gasit-o in parc plangand si a hotarat sa o ia acasa… De-atunci, sunt nedespartite… Mi-am cerut mii de scuze ca era sa-i ranesc prietena (“S-o ranesti? Era s-o omori! E o furnica mai mare, dar tot mica e, o zdrobeai daca mai faceai un pas!”)

In seara aia, mi-am invelit copilul real cu paturica sa reala, apoi am invelit prietena imaginara cu o paturica imaginara, normal. Fata mea a adormit foarte fericita. Eu n-am dormit deloc!

Fiica mea a adormit cu prietena imaginara, desigur!

Desigur, dupa ce am “cunoscut-o” pe Domnisoara Furnica, am inceput sa ma intreb daca nu cumva copilul meu are vreo probelma. Emotionala, desigur. Daca nu-i lipseste ceva esential, daca nu gresesc eu grav pe undeva.. M-am repezit sa caut pe net articole si studii despre secretele psihologice ascunse de astfel de prietenii ale copiilor.

Prima faza prin care treci dupa ce copiii iti prezinta prietenii lor imaginari e ceva destul de ciudat

Dupa vreo trei ore de umblat de bezmetica pe net, simteam ca imi bubuie capul si ca mi se preling ochii. M-am dus sa ma spal pe fata si m-am vazut in oglinda. Mi-am dat seama ca abia aia era o imagine bizara. Eram o mama bantuita de griji fiindca fiica ei are o prietena imaginara despre care ii spune tot. Pai ce, eu n-am avut? Si cred ca sunt destul de in regula.

Sigur, am citit multe prostii pe internet. Dar si lucruri de bun simt. Cata vreme e vorba despre imaginatie, totul e in regula. Iar la fata mea sigur e vorba despre asta. Plus ca trebuie sa recunosc, ador sa le spun povesti la granita. De pilda, si acum, cand mergem cu masina pe sosea strajuita de pomi, le strig copiilor sa se uite la copacul din dreapta, fiindca pe a treia creanga de jos in sus e o veverita care se spala pe dinti.

Mai cred ceva, Cred ca suntem facuti, programati sa ne temem si din nimic pentru copiii nostri!

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *