Inspira

„Mama, pe floare cine o invata sa infloreasca?”

Mi-am imaginat copiii tot felul de adulti. Mi-am imaginat cate 10 meserii pentru fiecare, am inchis ochii si m-am pomenit ca ma inchipui la nuntile lor.

Vrem tot ce e mai bun pentru copiii nostri. Dar oare chiar avem habar ce-o fi mai bun pentru ei, nu pentru noi?

E irezistibila ispita visarii vietii copilului tau, tentatia “planuirii” unui intreg destin. Si e ceva ce vine dintr-un parca vechi complot care ne invata de mici sa crestem cu planuri. De cate ori n-ai fost intrebat “Ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?”?!? Si asta inca de pe vremea cand nici nu pricepeai exact ce-nseamna sa cresti.

Le punem pe-o tava cheia de la masina, un pix, o oglinda, o carte, o bancnota si tremuram de nerabdare sa vedem ce aleg. De parca de-adevaratelea atunci si-ar decide soarta. Stii ca e o prostie, dar nu te poti abtine sa nu faci ritualul. Ba chiar nu te poti abtine sa simti un tremur in stomac daca a pus mana pe cheia franceza. Ca parca ar fi cam de de rau, o sa munceasca fizic, mai bine insfaca o carte, “sa fie destept”, “sa lucreze la birou”…

Cand noi facem planuri pentru copii nostri, cred ca uitam ca ei inca stiu si pot sa zboare

Mi-am petrecut mult din primii an facand planuri pentru copii. Imi petrec mult din anii de acum intrebandu-ma daca a avut vreun mare rost

Uneori, viata apare cand nici nu te-astepti. Primul copil… Nu era in plan, dar nu mi-a fost prea frica… Adica m-am temut, dar probabil ca asa cum se teme orice femeie, orice om care afla cam brusc ca o sa devina parinte.

Acum, ccred ca rostul meu nu prea era sa asez floarea cu mana, ci doar sa o ud si sa fiu sigura ca are destula lumina…

Acum, dupa ce au trecut anii, dupa ce a venit si al doilea, ma gandesc la inceputuri. Si ma gandesc uneori cu regret… As vrea sa desfac ghemul ala de ganduri si planuri pentru primul meu copil.. Nici nu se nascuse si ma gandeam la gradinita si la scoala la care o sa mearga, la meseria pe care o sa o aiba, la familia pe care o sa si-o construiasca, la viata pe care o sa o traiasca.

Ii puneam in fata carticele cu litere cand ar fi mangaiat ganganii si ar fi pupat flori.. Ii numaram inghitiruile si mi se parea ca trebuie sa manance dupa socotelile mele matematice (facute de mine, care n-am fost buna la matematica niciodata!)

Rostul meu e sa ii dau aripi. Iubire, hrana si aripi…

Acum, cand ma uit in urma, as vrea sa fi simtit si crezut ce simt si ce cred acum… “Mama, pe floare cine o invata sa infloreasca?” Asta m-a intrebat intr-o zi, unul dintre copiii mei. Si mi-am dat seama ca floarea cam stie sa infloreasca.. Asa, pur si simplu. Si ca, uneori, in loc sa-mi las copilul sa inloreasca singur, am cam tras eu de petale. Si cred ca rostul meu nu prea era sa asez floarea cu mana, ci doar sa o ud si sa fiu sigura ca are destula lumina…

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *