Din Viata

„Daca n-am sentiment matern? Ce ma fac?”

Eu imi aduc aminte de spaima, panica si groaza intrebarii „Unde mi-e sentimentul matern? Oare asta e?”  in tot felul de momente. De pilda, cand stau la povesti cu sora-mea, cu mama sau cu prietenele mele din coppilarie sau cand ma uit batraneste pe poze vechi si ii vad mici, mici, mici…

Vorbeam cu o prietena despre cum a trecut timpul, cat de mari ni s-au facut copiii si ce tare ne-am babit noi ca vorbim despre astea…

Orice mi-ar spune oricine, eu cred ca nu esti pregatit cu adevarat pentru primele zile de mama. Probabil ca si la tati e la fel, dar nu sunt baiat, nu ma bag. De fapt, cred ca pot spune doar cum a fost la mine.

„In primele mele zile de mama, eram creier vesnic in alerta. Plus nesomn, panica si bucurie „

Cand imi aduc aminte. simt la loc decalajul ala dintre creier si emotii. Adica, in minte, parca m-am resetat brusc. STIAM ca sunt mama. STIAM ca am copii. Emotiile, insa, erau intr-un talmes-balmes total: eram bucuroasa si ingrozita in fix aceeasi secunda, secunda dupa secunda. Daca nu dormeau, eram sigura ca au patit ceva si de-aia nu dorm. Daca dormeau prea mult, intram iar in panica: oare ce au patit de dorm atat de mult? Dar oare mai respira? Dar ce sa fac sa nu aiba cosmar?

Toata lumea iti vorbeste de sentimentul matern, dar nimeni nu poate sa ti-l descrie foarte exact

Intr-o zi de-asta tumultoasa, in care mi-am dat seama ca am iar adormit pe covor si iar o sa ma doara spinarea o ora, m-am trezit cu spusele unei matusi in minte: „Ai sa vezi tu cum e cand o sa fii mai, simti ceva anume…!” Adica sentimentul matern. Buimaca de somn si de intepeneala, am inceput sa scotocesc in mine dupa el. Am simtit brusc transpiratii reci pe ceafa: nu detectam nimic foarte clar, special si diferit, o senzatie anume careia sa ii zic, fara urma de indoiala, „sentiment matern”. Pe dinauntru, eram un bulgare de nesomn, o grija cum nu mai simtisem, zambete inexplicabile si o stare de veghe vesnica… Era prea amestecat totul, nu putea sa fie chesta asta faimosul, unicul, indescriptibilul sentiment…

„Inima imi bubuia, capul zvacnea si nu pot sa bag mana in foc si sa spun daca mai repiram sau nu…”

Sunt multe momente care m-au facut sa inteleg ca, totusi, il am (pe sentimentul de mama), dar este unul atat de puternic si de clar, incat pe el am sa il povestesc. Asta chiar daca s-a intamplat ceva mai  tarziu, cand copiii erau deja putin mai maricei. Dormeau si m-am dus in bucatarie. Incercam sa beau o cafea si sa ies din capul meu plin de ganduri. In toiul acestor incercari, am auzit un pocnet si apoi un planset-urlet. Eram convinsa ca dorm si altcineva sigur nu mai era in casa. Zile la rand am incercat sa refac drumul de la bucatarie (unde ma framantam si ma uitam printr-o cana de cafea) si pana in camera lor. Nu stiu cum am ajuns, dar am parcurs cei cativa metri intr-o fractiune de secunda.. Inima imi bubuia, capul imi zvacnea, picioarele erau moi, moi-fleasca si nu as putea sa bag mana in foc si sa spun daca respiram sau nu. Inclin sa cred ca luasem o pauza..

„Gandul ca esti neatenta si copilul pateste ceva fiindca n-ai fost pe faza iti face inima sa exploze. Face, pur si simplu, BUUUM!”

Teama pentru copil iti taie rasuflarea. Si e direct din sentimentul matern

Desigur, „catastrofa” era ca unul dintre copii a vrut sa sara din tarc si a cazut cu bufnitura, dar n-a scos un sunet. In schimb, l-a trezit pe frate-sau, care a scos urlet. I-am insfacat pe amandoi in brate si abia peste vreo ora am reusit sa ma potolesc de-adevaratelea. Si atunci am inteles ce naiba e ala sentiment matern: e atunci cand ti se schimba ADN-ul si intra in el ceva care te face sa uiti sa respiri numai la gandul ca i se poate intampla ceva copilului tau. Normal ca i se intampla si ca or sa i se intample tot felul de lucruri, dar nu te ajuta cu nimic sa stii ca asa e in viata. Pur si simplu, mintea nu proceseaza informatia pana la capat. Oricum, inteleg ca nu-s singura care pateste si a patit asta…

„Imi amintesc atat de bine: era de-ajuns sa sa il iau in brate, sa ii simt respiratia si inima si, deodata, simteam cum cse naste in mine o forta uriasa”

„Exista un echilibru in toate. Grija asta vesnica pentru copii vine la pachet cu o forta incredibila…”

Ma e ceva: o prietena fara copii imi spunea candva, dupa ce i-am descris sentimentul asta matern in multe cuvinte si gesturi, ca e muuuult mai bine ca nu-l are. Ca nu crede ca i-ar fi facut fata. Ca oricum da zilnic peste o tona de griji, iar asta ar dovedi-o la un moment dat.. Nu cred ca are dreptate, pentru ca exista un echilibru fabulos in toate. Si, la pachet cu grija asta  bubuielnica si vesnica, vine o forta incredibila de a-i face fata. Si de a gasi solutii, de a-ti activa instincte. Serios, chiar exista un echilibru in toate.

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *