#Confesiuni

“Sunt copiii mei! Ca nu i-am nascut? Un detaliu minor”

Nu si-a nascut copiii, dar e mama lor cu fiecare molecula. Parca o aud cum imi povestea: “Nu stiu cum e sa fii gravida. Dar stiu cum e sa fii mama… Inainte de adoptie, am avut o singura teama: o sa fiu nevoita sa…aleg?”

Copiii adoptati nu sunt parasiti. Sunt alesi de soarta sa fie fericiti si sa faca lumea mai buna

In perioada aia nebuneasca in care incercam in zadar sa raman insarcinata, ne-am gandit la un moment dat sa adoptam. Eram ba siguri ca intelegem bine ce inseamna, ba tematori, ba siguri iara si chiar nerabdatori, ba speriati.

Ma gandisem de mii de ori la adoptie. Si, de o mie de ori, as fi vrut sa vorbesc despre asta despre cineva care stie exact cum e

Intr-o zi, cum se intampla uneori aiurea in viata, am intalnit-o. Era prietena unei prietene cu care iesisem la cafea. O sunase sa-i povesteasca nu stiu ce traznaie care ii incurcase programul si cum brusc avea niste timp liber pe care il pierdea pe strazi. Si ca, in vreme ce umbla aiurea, a redescoperit distractia oglinditului in viterine. Am inteles repede ca era ceva ce ele doua faceau candva cu mare succes.

Prietena mea vorbea cu prietena ei la telefon. Habar n-aveam nimic despre ea, dar stiam deja ca abia astept sa o cunosc si eu

Si, culmea, fix cand povestea asta, se oglindea fix in geamul cafenelei in care eram noi. Si-au dat brusc seama ca-s la un geam distanta si au izbucnit amandoua in ras. A intrat aplecata de hohote si cu o geanta gigantica pe care parea ca a scapat-o de sub control. Era ceva foarte cinstit in tacaneala aia a ei si mi-a placut imediat. S-a asezat, a comandat “o cafea mare, cea mai mare, uriasa, va rog!”. Apoi, si-a cerut scuze in jur pentru harmalaie si, cand parea ca s-a mai linistit putin, a sunat telefonul. Erau copiii, o pusesera pe speaker, sa se vaite unul de celalalt si ea sa arbitreze. Sa spuna ea care din ei are dreptate.

A fost, cred, una dintre cele mai bune cafele din viata mea. Cu „bun” de la „bunatate”!

Cand sunt laolalta trei femei si pe una o suna copiii, discutia despre copii incepe foarte usor. Pe vremea aia, eu o porneam instantaneu. Mai intai, am intrebat-o generalitati. Apoi, mi-am facut curaj sa o intreb daca s-a chinuit-straduit mult sa ramana insarcinata. Fiindca mie imi era greu, uneori mi se parea ca e posibil ca multe femei sa patimeasca la fel. Plus ca citisem statistici.

Mama adoptiva e mama. Punct

“Ahhh, eu am ars etapa asta cu sarcina”, a zis razand… altfel de cum tot rasese pana atunci. In prima clipa, chiar n-am inteles ce naiba vrea sa spuna. Apoi, m-a lovit. Era clar si era simplu, adoptase! Si ceva din tot ce imi transmisese in alea 10 minute de cand o cunosteam m-a facut sa o intreb cu usurinta cum e. Cat de greu a fost, ce a fost greu dac-a fost greu… Mai jos, e ce mi-a povestit ea. Nu cred ca am uitat nimic important din ce mi-a zis….

“Asta era cosmarul meu… Ma vedeam in fata mai multor copii si eram pusa sa aleg. Cum “sa alegi” un copil? Ce, esti la piata?”

“Pe masura ce se rezolvau hartii si treceam de teste si evaluari, crestea in mine prima si cea mai mare teama. Era asa, ca o dihanie. Ma intrebam cum o sa fie cans ajungi in faza in care intalnesti copii. Adica, Dumnezeule, nu poate fi ca atunci cand nu te poti hotari ce bluzica sa iei, una alb-verzui sau una verde-galbui.. Mi se parea inimaginabil, inuman… Dar eu am avut noroc, am avut noroc de la inceput pana la sfarsit…”

„Cand i-am vazut pe baieti, am stiut, am simtit sca sunt ai mei. Ca sunt copiii mei”

„Sunt singurii copii pe care i-am vazut. Am aflat din intamplare ca au fost declarati adoptabili chiar in ziua in care se daduse sentinta.. Am facut pe naiba in patru si, tot in ziua aia, m-am dus la ei. Erau in asistenta maternala.. Aveau putin peste un an. Tin minte perfect, era ora de somn de amiaza… Unul din ei m-a tinut tot somnul cu manuta lui mica de un deget. Celalalt s-a uitat la mine intr-un fel despre care, daca m-as pricepe, as putea sa scriu a carte groasa. Am stiut de atunci ca sunt ai mei. Nu pot sa explic de ce si nici nu imi pasa de ce, dar am simtit. Am simtit ca mi-am intalnit copiii mei”

„A, daa, stiu ca sunt adoptati. Au crescut cu asta, este firescul lor”

Voiam sa stiu daca ei stiu ca au fost adoptati. “A, da, normal.. Le-am zis de mici, cum m-am priceput mai bine. Mai intai, au fost povestile cu veverita care a intalnit in padure un viezure orfan si a devenit mama lui. Si toata padurea stia ca sunt o familie fericita. Apoi, cand au mai crescut, am incercat sa le explic ca pe lume sunt mai mai multe feluri de femei, dar pe noi ne intereseaza doua tipuri: cele care isi doresc mult sa fie mame, dar nu reusesc… tehnic, si altele care pot face copii, dar nu se simt in stare sa fie mame.

Le-am spus ca burta mea, din care teoretic ar fi trebuit sa iasa la un moment dat copii, s-a incapatanat sa nu faca treaba asta. Dar ca burtica unei alte femei a reusit minunea de a-i aduce pe ei le lume, spre marele meu noroc. Stii, e multa vanzoleala inainte sa intre in viata ta. Inainte sa intri cu ei in casa pentru totdeauna. Dupa secunda aia, nu prea mai ai timp sa te gandesti la nimic din cele ce-ti facea capul sa bubuie. Pur si simplu, esti mama si ai de crescut copii. Ai de iubit copiii tai!“

Copiii vin cu un rost. Vin cu un rost pe lume, vin cu un rost in viata ta

Vreo jumatate de an mai tarziu, eu am ramas insarcinata. Sunt mama de cativa ani. Din cand in cand, ma tot gandesc la ea. Ne-am mai vazut de cateva ori. Si de fiecare data zambesc in mintea mea. E la fel de mama ca si mine. Ma indoiesc de multe lucruri, dar de asta nu m-am indoit niciodata.

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *