#Confesiuni

“Mama, sa nu mintiti niciodata!” Dar tu ii mai minti

N-am avut inima sa le spun adevarul. Deci i-am mintit, nu? Alta data, nici n-am clipit cand le-am spus: “Da, mama, am incredere, mergeti singuri la scoala, nu va urmaresc!”. Au zambit si m-au crezut. Ha!

Bine, fie, nu ii mintim-mintim.. Le spunem povesti, ii …protejam de adevaruri dureroase 🙂

Intr-o dis-de-dimineata, a murit cainele. Era inca pui…. Un accident domestic stupid, nici nu pot si nici nu vreau sa povestesc, a fost ingrozitor cum l-am gasit… Din fericire, niciunul dintre copii nu se trezise.. Cum s-au dat jos din pat, au alergat in curte sa il vada.

Catelul ala mix si vesel si bun era cel mai bun prieten al lor…

Era deja ingropat, dar n-am avut inima sa le spun ce se intamplase. L-am cautat cot la cot cu ei si m-am mirat mai tare ca ei ca nu e nicaieri… Jumatate de ora am stat la sfat si planuit recuperarea lui. S-au gandit, in nicio ordine, ca: i s-a facut dor de mama lui, l-au furat niste hoti de caini, si-a ros lesa si a plecat sa vada lumea…. Am hotarat impreuna ca i s-a facut foarte, foarte dor de mama lui, s-a dus la ea, acum dau din coada fericiti ca s-au regasit, deci ii este muuult mai bine. Nu-i minciuna, nu-i asa?

Eram …”priveliste”: o femeie in (cica) toata firea care se ascunde dupa masini ca sa n-o prinda copiii ca ii urmareste

Pe urma, in alta zi, mi-am facut curaj sa ii las sa mearga singuri la scoala. Sigur ca scoala nu era departe, sigur ca nu existau, cu-adevarat, pericole pe drum si sigur ca eu, cand eram ca ei, mergeam singura la scoala. Dar asta nu oprea bomba cu ceas din burta mea care incepea sa ticaie numai la gandul ca eu nu sunt cu ei.

Numai gandul ca, intr-o zi, o sa ii las sa mearga singuri la scoala imi dadea fiori reci pe spinare

M-au pus sa jur ca am incredere in ei, eu am jurat, le-am facut cu mana din poarta si, dupa vreo doua minute, cand eram sigura ca nu ma mai vad, am luat-o tiptil pe urmele lor.. In sinea lor, banuiau ca fac asta, ca s-au tot intors.. Dar nu m-au prins, ca am fost in alerta si pe faza si m-am ascuns dupa toti copacii, dupa toate gardurile si dupa toate masinile… La un moment dat, cand mi-a fost groaza ca sunt cate pe ce sa ma prinda, era sa ma arunc pe burta in spatele unui caine… La intoarcere, mi-au multumit ca am avut incredere in ei si nu i-am urmarit. Ce i-am mai pupat si imbratisat… ! Dar nu i-am mintit, i-am ocrotit 🙂

M-am lasat pe mana ei. In sinea mea, plangeam. Pe dinafara, o pupam

Cand fiica-mea a vrut sa imi faca parul, m-a transformat in cea mai hidoasa faptura. M-a tapat de n-am reusit sa ma descurc o saptamana, mi-a pus un sclipici de care n-am putut scapa o luna si a mai si taiat vreo trei suvite care nu stateau cum voia ea. Cand m-am vazut, mi-a venit sa plang. Si sa imi dau palme ca am avut ideea prosteasca sa ii dau mana libera cu totul… Dar era atat de fericita!….

Cand fiica mea m-a „coafat” prima data, m-am declarat cea mai incantata mama cu putinta. Dar n-am iesit toata ziua din casa..

Se uita la mine ca la soare si imi zicea “Mamaaaa, ce frumoasa te-am facut! Adica tu oricum esti frumoasa, dar eu te-am facut minunata. Iti place, zi-mi, iti place?” Oare ce credeti voi ca i-am raspuns?

M-am hotarat, nu cred ca o sa le numesc “minciuni” Am doar niste tehnici …neconventionale de crestere a copiilor

Despre spiridusii casei care “da, mama, normal ca exista!” n-are rost sa mai vorbesc… Le facusera casuta cu pat (pe care il ravaseam peste noapte), cu o masuta pe care lasau firimituri si bucatele de morcovi (pe care le adunam cu sfintenie) si cu un wc in care, intr-o alta noapte, am pus un fir de crema de ciocolata. “Mamaaa, spiridusii chiar sunt magici, ei nu fac treaba mare, fac ciocolata!” Ce ziceti, i-am contrazis?
Acum, ma gandesc cu groaza la ziua in care fiica-mea o sa ma intrebe cum mi se pare baiatul de care s-a indragostit, iar fecior-miu o sa ma puna sa zic si eu ceva de fata care ii place… Dar ma descurc eu, mereu m-am descurcat, ce naiba!

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *