#Confesiuni

“Mama, nu intelegi nimic! Te urrrrrasc!” Fiica mea e adolescenta

Cand am auzit ce spune, am plans in hohote. Cuvintele imi bubuiau in cap. Am sunat-o pe sora-mea si am intrebat-o disperata: Spunemm te implor, cum eram EU pe la 14-15 ani?

A plans, a scrasnit, a iesit, a trantit, am bocit. E cea mai urata cearta de cand a pornit taifunul “Adolescenta”

“Te urrrrasc”-ul ala nu a fost foarte clar spus. Iesise asa, ciudat, scrasnit printre lacrimi si printre dinti. M-a ajutat sa inteleg  ce a zis nebunia aia mitraliata de “rrrrrrr”. “Te urrrrasc” mi s-a zbatut minute bune in cap si in inima. Copilul tocmai mi-a zis ca ma uraste! Mai intai, am plans in hohote. Apoi, au inceput sa mi se plimbe prin fata ochilor secvente cu ea. Secvrente cu ea de pe vremea nu ma ura. Pe vremea cand ma iubea.

„Mi-am amintit de ea cand era mica si mereu fericita. Si ma iubeacum iubea vara. Si e indragostita de vara de cand s-a nascut!”

Mi-am amintit de vremea cand era in patut, gangurea, imi zambea si imi cauta degetele, sa le stranga in manuta ei mica. Cand si-a pus pentru prima data singura o rochita, apoi a alergat spre mine, mi-a sarit in brate, m-a pupat. Dupa care mi-a zis fericita: “Ai, dreptate, mama, chiar cred ca sunt draguta!”. Cand a jucat fotbal, a cazut si si-a zdrelit rau de tot genunchiul. Cand mi-a zis, rosie toata, ca ii place de Danut din banca a doua. Era in clasa a treia…

Ahh, sau cand au inceput sa ii inmugureasca sanii si m-a rugat sa jur ca nu spun asta nimanui.  Si ca nu voi lasa pe nimeni niciodata sa intre peste ea in baie. Vreo saptamana am stat, zi de zi, de paza la usa de la baie. Imi pusese acolo si un scaunel. Cica “Sa stai totusi, cat de cat confortabil, mama! Multumesc ca faci asta pentru mine. Te iubesc”

Crezi ca esti pregatit pentru prima criza mare a copilului-adolescent. Aiurea!

Acum, zice ca ma uraste! Am mai jelit o vreme in dormitor, apoi m-am dus in bucatarie, am scotocit dupa o sticla de vin, am gasit, am pus intr-un pahar cam pana la jumate (bine ca e sambata!). Dupa prima gura, am inceput sa imi impun calmarea. N-am reusit de una singura, asa ca am apasat pe tasta de urgenta: sora-mea. Sora-mea mai mare. Slava cerului ca mi-a raspuns din prima! Nici nu stiu daca am zis “Buna!”. M-am auzit strgandu-i: “Zi-mi urgent cum eram eu pe la 14, 15 ani! Nu cred ca ai uitat asa ceva!”. Am auzit-o cum o umfla rasul. S-a oprit si mi-a raspuns rapid: “Erai ingrozitoare! Si, dupa cate o faza horror, te transformai la loc in sora-mea pe care o stiam. Apoi, deveneai iar insuportabila. Ce, a inceput nebunia?”

Sora mea mi-a amintit cat de ingrozitoare eram eu cand eram adolescenta. Ingrozitoare rrrrau!

Am vorbit cu sora-mea vreo ora. Am ras mult de toti anii aia de tranformare care pot innebuni copilul, pe parintii, fratii, surorile si bunicii lui… Eram in stare sa ma transform in 15 persoane diferite in decurs de o saptamana… Fie, doua.

Incearca sa-ti amintesti cum erai tu cand erai ca ea, s-ar putea sa ajute mai mult decat crezi

Voiam sa fiu actrita, calugarita, scriitoare, dansatoare, calatoare, nimic… Apoi, toate iar la rand. Imi faceam conturul buzelor cu creionul negru si aratam infiorator. Sora-mii ii venea sa imi acopere gura cu izolirband! Imi taiam haine grozave si le transformam in strambaturi ciudate. Ba chiar am avut o perioada in care am purtat la gat capace de bere gaurite si insirate pe sireturi, ca sa fiu interesanta.

„Cand eu eram adolescenta, dimineata eram definitia deznadejdii, la pranz eram esenta de furie, iar pe la asfintit deveneam cea mai vesela si increzatoare fiinta din Univers”

Umblam vara in bocanci si iarna cu blugi gauriti, fara ciorapi pe sub ei… Mi se parea ca nimeni nu ma intelege si ca nimeni nu o sa ma mai inteleaga niciodata. Imi venea sa plang din orice. A doua zi, mi se parea ca sunt atat de matura si de desteapta ca nimic nu ma va mai face vreodata sa plang. Si nu eram, de fapt, decat un copil nauc, peste care se napustisera salbatice transformari hormonale. Nu e vorba doar ca nu prea mai stiam cine sunt, dar era ingrozitor ca habar n-aveam ce voi deveni. Si asta era cea mai teribila intrebare!

Sentimentul ca trebuie, cu-adevarat, sa bati la usa pe care copilul ti-a trantit-o in nas

Jumate de pahar de vin si o ora de vorbit cu sora-mea m-au linistit miraculos. M-am dus in baie, m-am spalat pe fata, m-am dat cu crema si cu strugurel. Dupa, mi-am facut curaj sa ma duc la fiica-mea in camera. Am batut la usa. Am auzit vocea ei plansa: “Hai, intra, stii si tu ca oricum o sa intri”. Asa era.

„Ne descurcam noi”. Uneori, doar atat trebuie sa spui

Am intrat, am luat-o in brate, i-am mangaiat parul minunat si, dupa cateva clipe, am reusit sa deschid gura: “Mama, te iubesc mult, imi pare rau ca n-am avut destula rabdare sa te ascult. Uite cum facem: pot sa iesi cu gasca ta cea noua, dar te rog ceva. Te rog doar sa-mi dai si mie 5 minute sa ii cunosc. Ii salut, nu spun prostii, nu te fac de ras. Apoi, plec la treburile mele. Le zici ca te-am adus eu ca aveam acelasi drum. E bine asa?” Mi-a zambit printre lacrimi, mi-a multumit si m-a tinut in brate nici nu mai stiu cat…

Cum naiba am putut sa uit ca, pe vremea cand eram ca ea, nu voiam sa aud decat un lucru. Voiam sa aud: “O sa gasim impreuna o solutie, hai sa vedem cum!”?!? Plus ca stiu clar ca nu ma uraste! Stiam si cand am auzit-o cum imi zice asta plangand.

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *