#Confesiuni

Primul meu secret de mama

Erau momente cand simteam ca o sa explodez in miliarde de firimituri. Ca o sa cad si nu ma mai ridica de-acolo nici cel mai puternic si mai fortos urias. Si, de cate ori oboseam cumplit, simteam ca imi abandonez copilul.

Uneori, ai vrea sa ascunzi adanc in tine ce simti. Ca poate dispare. Dar ramane acolo si simti ca-ti pierzi mintile

Prima data cand am simtit asta, a fost coplesitor. Devastator. Era noapte tarziu, mi-era somn si plangea. De fapt, nu mai era planset, era un amestec de sunete; un urlet lung, urmat de multe scancete mai domoale, pauze scurte si iar urlet.

„Eram epuizata… nedormita, speriata si coplesita de teama ca, undeva, gresesc. Si ca nu o sa fiu niciodata mama care trebuie sa fiu…”

Ma dureau urechile si mainile si picioarele si spatele si mi-era somn de ma durea. Nici nu mai stiu a cata astfel de noapte era. Si stiam ce urmeaza: drumurile in cerc de la patut pana la usa, leganatul inutil, soaptele blande, fruntea mica pupata de o mie de ori – tot arsenalul meu de linistire pe care aveam sa-l folosesc inca vreo ora fara succes.

Primul gand vinovat de care, probabil, nu scapa nicio mama

Stiam ca, pana la urma, ii trece. Si ca eu o sa pot sa atipesc putin. Dar eu voiam … ba nu, eu aveam nevoie sa dorm ATUNCI, Simteam ca, daca nu pun capul pe perna pe loc, o sa ma dezintegrez. O sa explodez ciudat, pe muteste, in miliarde de firimituri care o sa se imprastie peste tot in camera. Or sa ajunga pe covor, in patutul ei, pe perdea, pe lustra, pe jucariile de plus si pe paturica molicioasa cu inorogi roz aruncata pe spatarul scaunului meu…

Fix in secunda aia, am simtit prima data cum ma bate gandul… ba nu, dorul de viata mea de dinainte. Cand totul era mult mai simplu, cand nu deveneam atat de neputincioasa si cand nu ma dureau maruntaiele de un somn interzis… Si cand puteam sa dorm cat si cand voiam! Am pus-o in patut, m-am intins jos si, brusc, n-am mai auzit-o cum urla. Parca reusisem cumva sa imi inchid urechie. Si am atipit.

Daca ti s-a intamplat, stii cum e, nu poti sa te ierti: copilul plange, tu adormi. “Cum am putut? Cum? Cum?”

M-am trezit cateva minute mai tarziu, dar aveam sentimentul ca dormisem o vesnicie. Instantaneu, am inceput sa urlu in mine si la mine: “Cum ai putut? Cum ai putut?” Ma tanguiam in cap si plangeam cu ochii lea ea. Culmea, ea dormea si imi zambea. Eu, in schimb, n-am mai dormit nicio secunda pana in zori. M-am jelit, m-am certat si i-am cerut de mii de ori iertare. Simteam ca o abandonasem. Si ca ea stie, simte si n-o sa ma ierte niciodata…

„Intr-o noapte, am adormit pur si simplu. Pe jos, rapusa de cea mai crunta oboseala”

Au trecut multe saptamani pana cand am avut curaj sa povestesc cuiva. Intr-o dimineata, dupa o alta noapte grea si dupa ce am rezistat eroic, am sunat-o pe mama sa ii spun ce simt. Si ce era cat pe ce sa fac din nou: sa las copilul sa urle si sa adorm. Uite-asa, pur si simplu, fara sa imi pese… Sa fiu, practic, o mama rea. Din nou.

Normal ca mama ma intelege! Normal ca la ea am dat fuga sa marturisesc!

Parca o aud pe mama cum scotea povestea din mine.. Era ca un cantec de incurajare: “Zi, mama, zi… Asa, apoi? Si ce zici ca ai facut? … Asa, si?” Cum, necum, m-a facut sa ii povestesc tot, fiecare gest si fiecare emotie, toata furia si toata remuscarea. Cand am terminat, am simtit-o cum i se schimba vocea.

„Am sunat-o pe mama disperata. Plangeam si ii povesteam ce grozavie am facut. Dupa cateva vorbe, radeam amandou”

Mama avea voce cu zambet cand mi-a zis: “Stii ceva? Tu ai avut niste luni in care urlai noapte de noapte ca o sirena stricata. Si nu te linisteai decat daca te plimbam cu masina.. De fapt, puteam sa si opresc, doar in masina iti convenea tie ceva, habae n-am ce. Eram atat de obosita, ca intr-o noapte am adormit cu tine in masina. Nici n-apucasesi sa te linistesti. Tu urlai in spate, eu dormeam cu capul pe volan si cu motorul pornit. Cand m-am trezit, m-a luat groaza. Am avut nevoie de vreo 5 minute sa-mi dau seama unde sunt. Nu esti monstru, iubita mea, esti doar rupta de oboseala. Stai sa vezi ce urmeaza! Stai sa vezi ce simti cand se va uita prin tine in vreme ce tu crezi ca ii spui cel mai important lucru din lume si din viata. Tii minte cum faceai?”. A ras si am ras. Chiar mi-am amintit cum faceam.
Dar n-am intrebat daca pot sa spun aici toate secretele de mama ale mamei mele. Ce pot sa spun e ca, brusc, nu prea ma mai simt monstru. Ce naiba, si mama a trecut prin asta cu mine!

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *