#Confesiuni

Eram in depresie si credeam ca sunt o mama foarte rea. Rea, rea, rea…

In cele mai rele-grele zile, taiam multa ceapa, ca sa am pe ce sa dau vina daca ma prind copiii plangand.
Eram sigura ca ma ascund perfect, ca strategiile mele sunt fara cusur. Pana i-am auzit: “Mama, chiar tu crezi ca noi nu vedem ca esti obosita si trista?”

Uneori, copiii iti aduc aminte ceva ce tu i-ai invatat tu candva

A fost, probabil, cea mai grea perioada… Ma simteam dimineata obosita, la pranz coplestita, iar seara simteam cam ranjeste la mine disperarea. Nu pot sa vorbesc acum despre motive, acum zic despre efect.

Nu e mereu simplu. Uneori, pare ca totul se dezintegreaza, incepand cu tine

De cate ori parcam masina, puneam capul pe volan si plangeam. Apoi, ma uitam in oglinda, ma dischiseam, ieseam si porneam la treaba. Plangeam inainte de a ajunge la serviciu, sa nu ma vada colegii, Plangeam inainte sa intru in casa, sa nu ma vada copiii. De ei m-am ascuns cel mai mult. Ma ascundeam in baie, in bucatarie, in camera mea unde nu ii lasam sa intre, ca as fi avut de facut curatenie… Nici nu mai tineam minte de cand nu mai avuseseram serile noastre de hlizeala. In loc sa vorbesc, sa povestesc si sa ma prostesc cu ei, faceam ciorba, ca sa pot taia ceapa si sa dau vina pe ea pentru lacrimi, in caz ca ma prind.

Cred ca a fost cea mai crunta depresie de cand sunt eu mama

M-am gandit ca, daca le ofer “supliment de rasfat”, nu o sa ma bage de seama

Iar lor le spuneam ca le-am pregatit o surpriza: “In seara asta, aveti voie la desene jumatate de ora in plus. Si aveti voie si cu rontaieli la televizor!”. Ma pupau si pareau ca se bucura enorm de rasfat. Eram convinsa ca imi iese, ca ii pacalesc de fiecare data. Credeam ca nu ma vad, ca nu ma simt, ca nu isi dau seama de nimic din haosul prin care bajbai ca nebuna. Si, in acelasi timp, ma simteam o mama rea. Fiindca nu ma mai joc atat de mult cu ei, fiindca nu mai rad atat de mult cu ei, fiindca ma ascund de ei, fiindca nu le mai fac bunatati, fiindca …

Poti sa incerci sa iti pacalesti copiii, sa iti ascunzi de ei tristetea. Am, incercat, nu mi-a prea iesit

Intr-o seara, cand ma spalam pe dinti de un sfert de ora, ma uitam in oglinda si nu stiam pe cine vad, i-am simtit cum susotesc la usa. Apoi, i-am simti cum isi fac curaj sa intre. Aveau cele mai serioase fete pe care le-am vazut vreodata. S-au asezat unul langa altul pe marginea cazii, si-au dat coate care sa deschida gura primul. Primul care a prins curaj a fost fiul meu: “Mama, tu crezi ca nu vedem ca esti obosita? Chiar trebuie sa dormi mai mult! Cred ca, uneori, iti vine si sa plangi de oboseala!” Imediat, sora-sa i-a luat vorba din zbor: ”Si cred ca mai plangi si de tristete si te ascunzi de noi. Si nu-i corect, tu ne-ai zis ca e firesc sa fii si vesel, si trist. Cand plangi pe furis, parca ai secrete… Si tot tu ai zis ca noi nu avem secrete! Daca eu m-as ascunde de tine cand plang, ti-ar placea?”

Intr-o zi, copiii mei mi-a amintit tot ce eu le spusesem candva ca este important. Iar eu uitasem!

Asa le spusesem de mii de ori, ca in viata esti si vesel, si trist si ca nu o sa avem niciodata secrete. Le-am spus fiindca asa credeam, dar uitasem. Mi-au adus ei aminte.

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *