#Confesiuni

Ce nu o sa ii spun niciodata copilului meu. Secrete de mama

Nu pot sa explic… Uneori as vrea sa stie, alteori as vrea sa n-aiba habar. Dar nu regret nimic si as lua-o oricand de la capat. Mai ales ca, acum, stiu exact cum e…

Ai vrea sa stie si, in acelasi timp, ai vrea sa nu afle niciodata prin ce ai trecut, prin ce treci.

Imi amintesc perfect cand m-am intrebat asta prima oara.  Eram prin lunea a cincea, in saptamana in care eram obsedata de cum si de cat de mult se misca. Sigur, i-am pandit aproape toate miscarile de cand inceput sa simt cum se misca, dar au existat niste zile in care aproape ca nu m-as fi clintit din loc cu orele, ca sa fiu sigura ca ii e bine, ca e bine…

Sunt diferite faze ale spaimelor. Una a fost aia in care gasam motiv de panica din orice nimic

Tin minte ca stateam pe canapea, mangaiam burta cu ochii inchisi si imi imaginam ce face. Un zvac in dreapta insemna, in mintea mea, ca se aseaza la somn. Daca simteam vanzoleala in stanga, eram convinsa ca s-a trezit. Daca imi dadea un sut pe la buric, era clar ca are chef de joaca. Daca se potolea mai mult de jumatate de ora, imi statea inima in piept. Erau zile cand as fi vrut sa am ecograf acasa, sa pot sa verific singura ca e bine ori de cate ori ma temeam fara motiv.

Eram gravida si, o vreme, as fi vrut sa pot face ecografii in fiecare zi, sa imi vad copilul

Prin luna a opta, ma durea spatele si cand ma gandeam ca am partea asta a corpului.. Erau pozitii in care durerea de spate ajungea, nu stiu pe unde si cum naiba, pana in ochi.
Apoi, nici nu puteam sa imi mai amintesc daca am dormit vreodata in alta pozitie decat pe spate. Sigur, daca ma concetram bine, cred ca stiam ca eu, de felul meu, dorm jumatate de noapte pe burta, jumatate zvarcolit.

Un alt secret: cand mi s-a “sucit” mintea

Si picioarele ma dureau… De la un moment incolo, de cand am incput sa ma incalt cu pantofii lui barbata-miu, ma dureau si imi zvacneau… Nu mai puteam sa bag piciorul in nicio incaltare de-a mea, aveam niste picioare gigantice.

Mai erau zilele in care simteam ca ma prostesc, pur si simplu. Ca mintea mea a uitat la ce e buna. Ca s-a pus la somn si ca, oricum, cand se va trezi, nu o sa mai fie cea de dinainte. In ultima luna de sarcina, incepusem sa ma tem ca “n-o sa stiu” sa nasc bine. Ca o sa uit sa respir, ca nu o sa ma dilat cum, cand si cat trebuie si, astfel, o sa ii fac rau.

In primele zile din viata copilului meu, ma temeam de si din orice

In prima luna de viata, ma temeam ca n-o sa ma trezesc cand plange (asta daca indraznesc sa adorm), ca brusc n-o sa mai am lapte. Ma mai temeam ca o sa scap copilul din brate de somn, ca o sa imi alunece printre degete la baita, ca am facut in camera prea frig/prea cald, ca imi bate inima prea tare si il trezesc tocmai acum, cand a adormit dupa ce l-a durut burtica atat de tare.

De fapt, nu vreau sa stie, vreau sa simta toata iubirea asta de care nici nu ma credeam in stare

Ma intreb de ce sunt momente in care as vrea sa stie toate lucrurile astea pe care sigur, sigur nu o sa i le spun niciodatata. Uneori, cred ca pricep de ce. Cred ca as vrea sa stie ca, oricat de greu a fost, este si va fi, nu regret nimic, nu as schimba nimic. Ca durerea de spate si crampele si contractiile si nesomnul au trecut de parca n-ar fi fost. Si, cand alearga spre mine fericit doar ca ma vede, simt ca pot muta un munte mai la dreapta asa, doar uitandu-ma la el.

Share:

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *